Știi momentul acela când dormi prost pe timpul nopții, visezi toate cele ascunse în subconștient și te întrebi cum de s-au găsit toți monștrii să iasă deodată la interval?
Mă rog … m-am trezit cu fundu-n sus și cearșaful strâns tot sub mine. Și cu fiică-mea dându-mi ghionturi, că doar a început să descopere marginile abdomenului meu supradimensional. Clar nu a fost dimineața mea norocoasă. Aș fi făcut orice să îmi schimb starea.
Am încercat cu o cafea, dar fără succes. Nu m-am mai stresat căci mă pregăteam să merg la vopsit. De podoabă capilară. Nu am crezut până acum că o să ajung să spun despre un salon că este o altă oază de liniște pentru mine. Așa mi s-a întâmplat cu „Yvonne”.
Prima oază de liniște este mereu casa în care locuiesc, indiferent unde este aceasta. A doua este de obicei spațiul verde al vreunui parc și mai caut și altele, dar nicicum nu aș fi încercat cu un salon.
De ce spun asta?
- Pentru că nu îmi place pălăvrăgeala în general. Iar eu doar cu asta asociam cel mai mult activitatea dintr-un salon, dincolo de cea evidentă.
- Pentru că relaxarea pentru mine înseamnă de cele mai multe ori momente de liniște, de introspecție sau de odihnă. Pentru că îmi place să am persoane în jurul meu, dar să pot să îmi văd de ale mele totodată, fără prea multă interacțiune cu exteriorul. De preferat, cât mai puțin.
Acum, știam deja că la „Yvonne” pot să fac toate astea căci nu eram pentru prima dată musafir acolo. Pentu că fix așa mă simt atunci când merg, ca și cum aș fi în vizită. Acolo e ca un fel de „casa pentru oaspeți”. Unde poți să îți faci rutina de dimineață și nimeni nu are nicio reacție, fiecare îi respectă spațiul celuilalt, exact ce îmi place mie. Exact ce îmi trebuia în dimineața asta fascinantă.
Ajung acolo, mă fac confortabilă în fața oglinzii, o altă prietenă de-ale mele … și nu sunt ironică de data asta :))) Vine Artistul în persoană și se apucă de părul meu. Atunci când pune mâna pe el, parcă zici că are ceva prețios printre degete, așa îl manevrează. Privindu-l, am senzația că podoaba mea capilară chiar e specială. Și nu, nu îți imagina că îl mângâie. Îl învârte de așa manieră, cu o siguranță care îți transmite că orice ar face el acolo, la final va fi exact ceea ce îți dorești. Și nici că te interesează ce se întâmplă între astea două momente. Evident, dacă îi spui în detaliu, nu să îi explici în stilul tipic feminim în care el trebuie mai mult să ghicească. Deși, la cum l-am văzut, e foarte probabil să fi deprins și abilitatea asta.
Eu nu vorbesc prea mult de fel, mă rog, nu vorbeam. Am început să fiu mai umană, cum spune o prietenă. Ceea ce îmi place la nebunie la omul acesta e că are capacitatea de a „citi” interlocutorul și de a se adapta rapid la nevoile tale, ca și client. Evident că am fost curioasă dacă e doar o concidență de o dată, două ori… Acum m-am convins. Nu este nicio coincidență, el chiar este atent la tine astfel încât să te facă să te simți confortabil. Practic, îți lasă spațiul să fii tu însăți. Ceea ce mi se pare foarte mișto. Ador chestia asta la o persoană.
O lecție pe care am învățat-o din interacțiunea cu el, pe care am văzut-o astăzi, e să fiu mai umană chiar și cu persoane mai puțin cunoscute. M-am împiedicat singură de limitele pe care tot eu mi le-am pus, evident. Iar asta m-a lovit astăzi când persoana din fața mea a evitat să îmi facă o simplă urare tradițională pe care i-o faci unei femei însărcinate. I-a urat surorii mele. A fost ca un wake up call. Chiar așa Grinch sunt?! Nu m-ar fi deranjat, evident, dar tot nu mă pot abține să îl admir în secret pentru că mi-a dat tot spațiul de care am avut nevoie azi și de fiecare dată.
Înainte să plec l-am îmbrățișat cu tot sufletul. Eram așa încântată de culoare încât mi-a schimbat întreaga zi. Așa că te mai îmbrățișez încă o dată, Artistule, și mă înclin. Mulțumesc pentru culoare, pentru stare și pentru lecție.
Cu riscul de a suna interpretabil, spun cu zâmbetul pe buze că o zi mișto începe cu Răzvan Dobrescu!
