Introducere și încheiere
Este dificil să fiu eu însămi într-o lume care mă apasă să mă încadrez în normaliatea ei.
De ce vrei să mă încarci cu responsabilitatea fericirii sau mulțumirii tale? Nu este corect.
Mă fac eu oare vinovată de nefericirile tale? Ba bine că nu.
Nu mai vreau să îți fac pe plac atâta vreme cât asta înseamnă să fiu altcineva decât ceea ce sunt, ceea ce cred. Știi de când duc lupta asta cu mine? De când sunt copil…de prea multă vreme.
Nimic nu îmi ucide spiritul mai mult decât încercarea de a mă încadra în firescul lumii tale. Mă simt ca într-o cămașă de forță, pe care tot eu mi-am împletit-o foarte atent și cu grijă, pentru că îmi doream cu disperare să fiu acceptată.
Ce crezi?!
Sunt om și eu, am aceleași nevoi primare de adăpat. Doar că de-acum nu mai pot să respir. Simt că trăiesc viața altcuiva și nici măcar nu știu a cui…a ta, a lui, a ei, a voastră, a tuturor sau a nimănui. Și nici măcar nu contează a cui, atâta vreme cât nu e a mea, cât timp sunt secată de orice simțământ.
„Unde e viața din tine?”, aud o voce de nicăieri. Mă uit în jur și urlu „Cine a zis asta???”… E o zonă cu ecou. Mă-ntreb în ce zid se izbește.
Uneori mă enervează că nu îmi respecți deciziile. Sau că nu mi le pot impune ușor. De ce mă obligi să fac ceva în care nu cred, prin șantaj emoțional? Iar nu e corect.
Avem datoria să nu judecăm, mai ales ce nu înțelegem. Mai avem datoria să evoluăm. E corect ce ne face nouă înșine bine, ce ne ajută să creștem raportat la cine suntem în acest moment. NU la cei din jur. Cei care nu se pot abține să îți comenteze viața sunt cei care contează cel mai puțin, nu ei te ajută să evoluezi. Și atunci, pentru ce pui la suflet ce ți se spune?
„Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău.” – Eleanor Roosevelt
Pentru ca mai apoi să te aștepți să îmi trăiesc viața după setul tău de valori. Aș mai putea, dar nu mai vreau. Iartă-mă. Amintește-ți că o persoană care nu e mulțumită de viața ei nu se va putea bucura vreodată pentru altcineva. Nu ai cum să vezi în mine ceva ce nu există în tine.
Lasă-mă să trăiesc așa cum știu și cum mai am încă de învățat. Lasă-mă să fiu fericită în legile mele căci îmi asum oricum ceea ce sunt și unde vreau să ajung. E o alegere și într-un final nu ai decât să o respecți. Normalitatea ta nu e treaba mea. Așa cum nici ție nu trebuie să îți placă viața mea. Sunt eu suficient de îndrăgostită de ea. Privește și învață. Sau nu. Te iubesc oricum.
O să le mai fac o mărturisire. Curiozitatea este motorașul ce mi-a stat și îmi stă în continuare la baza experiențelor cele mai frumoase. Astfel, am avut parte de momente ce m-au irigat din adâncul ființei și m-au făcut să cresc. Și nu oricum, ci într-un fel pentru care sunt recunoscătoare acum. Iar pentru experiențele dureroase sunt și mai recunoscătoare căci m-au făcut să înțeleg lucruri care altfel ar fi trecut pe lângă mine, pur și simplu. Pentru că prin durere am crescut cel mai mult și mai frumos. Atunci când am fost eu însămi. Sunt cea mai norocoasă persoană pe care o cunosc.
Semnat: Eu Însămi
M-Ai Cuprins.
Ce înseamnă, de fapt, să ai curajul de a fi tu însăți? Să le luăm pe rând.
În dicționar, curajul apare ca “forța morală de a înfrunta fără ezitare primejdiile și dificultățile de orice fel “, “tărie de caracter”, “pasiune pentru a întreprinde ceva”.
În limbajul meu, curajul înseamnă să îți asumi riscul să faci o alegere către ceea îți dorești, alegere care te scoate din zona de confort și te aruncă în oceanul necunoscutului. Și o faci din iubire pentru propria-ți persoană, pentru că te susții să faci ce îți dorești fără să conteze că nu va fi toată lumea de acord cu tine sau cu acțiunile tale sau că nu te vor plăcea. Pentru că esti fanul tău NO.1. De ce spun asta? Pentru că suntem alegererile pe care le facem, prin ele ne construim și pentru că fiecare dintre dintre ele are la bază una dintre cele două componente primare: iubire sau frică.
Din iubire luăm multe decizii. Din frică, și mai multe. Pentru că apare sentimentul de rușine. Una dintre cele mai meschine invenții de manipulare și piedică în evoluția umană. Totul se reduce la așteptări, la cum ar trebui să părem. Cum rămâne cu realitatea?
Pănă una alta, eu aleg să mă iubesc. Și am început prin a-mi iubi fricile, a le înfrunta și, deci, a le depăși.
Te-Am Cuprins.
Să fii tu însăți înseamnă să fii vulnerabilă. Să te lași văzută așa cum ești, să fii onestă, adică să te expui, să permiți să te cunoască. Și orice eșec să îl imbrățișezi căci este doar o formă de a învăța cum să faci lucrurile mai bine.
Așa cum spune „researcher-storyteller”, Brene Brown, vulnerabilitatea „nu este slăbiciune. Ba dimpotrivă, vulnerabilitatea este în strânsă legătură cu a avea curaj, este chiar forma cea mai pură de curaj. Ca să găsim drumul spre noi înșine, este important să înțelegem cum funcționăm și să învățăm empatia.” Cică este antidotul rușinii. Îmi pare că zice bine de tot.
Cu toții facem, unii doar nu recunoaștem, ne este rușine.
Avem senzația că „dacă nu se știe, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat”. Câtă lipsă de asumare. Asta ne indică gradul de ipocrizie pe care l-a atins ființa umană. Și uite-așa ne scapă din vedere faptul că singura persoană pe care o păcălim este propria persoană.
Cel mai comun regret pe patul de moarte al oamenilor este că nu au avut curajul să trăiască cu adevărat viața pentru ei, și nu viața pe care o așteptau alții de la ei.
Ring a bell?!
Urmat de „Îmi doresc să nu fi lucrat atât de mult”, „Îmi doresc să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele”, „Îmi doresc să fi păstrat legătura cu prietenii mei” și „Îmi doresc să mă fi lăsat să fiu fericit”.
Te invit să fii mai mult, n-o să mai ai timp să și pari.